Nicio altă băutură nu a fost pe atât de iubită pe încă atât de urâta.. Și nicio băutură nu a fost strict interzisă atâția ani cum a fost absinthe-ul. Nici măcar gin-ul în perioada Gin Craze-ului din Londra.
Planta de la baza acestei băuturi, pelinul, este folosită încă din antichitate pentru proprietățile sale medicinale. Avem astfel dovezi din papirusuri antice și cărți medicinale medievale și renascentiste ce ne povestesc despre proprietățile antiseptice, tonice, pentru tratarea febrei și a durerilor menstruale. Inclusiv tuiona, în doze mici, este cunoscută ca și tratament pentru diverse scopuri farmaceutice. Pe de altă parte, folosită într-o cantitate mare, aceasta (tuiona din pelin) devine toxică și poate provoca convulsii și alte simptome neplăcute pe care le voi discuta într-un articol separat.
Însă istoria absinthe-ului așa cum îl cunoaștem astăzi începe cu un anume doctor Pierre Ordinaire, care în 1792, imediat după revoluția franceză, a călătorit în Val-de-Travers langă Couvet în Elveția și a produs primul absinthe, inițial ca și băutură terapeutică. I s-a spus La Fée Verte, sau Zâna Verde, datorită culorii sale verzi și a proprietăților sale curative.
Această invenție a doctorului Ordinaire i-a trezit interesul unui domn pe nume Major Dubied, care a văzut dincolo de proprietățile curative ale acestei băuturi un apéritif. Astfel că domnul Dubied, nume pe care îl poartă și astăzi un absinthe, a cumpărat de la doctorulul Ordinaire formula ‘magică’ la sfârșitul secolului 18 și a început comercializarea acestuia împreuna cu ginerele său, Henri-Louis Pernod. Inițial distileria se numea Dubied Père et Fils. Mai târziu, Pernod a deschis o nouă distilerie, mai mare. Astfel a apărut Casa Pernod Fils, cea mai mare și importantă la acea vreme.
(Henri-Louis Pernod
1776-1851)
(sursa)
Însă cu timpul, au apărut și alte distilerii, fiecare cu varianta sa, fiecare cu prețul său care să poată fi accesibil pentru oricine, fiindcă la acea vreme toată lumea bea absinthe, de la cel sărac la cel bogat. Pentru cei bogați și atrași de rafinament, exista Pernod Fils și Cusenier Oxygénée. Sub acestea existau mărci precum Berger, Edouard Pernod, Premier Fils, Junod, Terminus. Cele mai ieftine fiind Parrot, Bazinet și Vichet… iar sub acestea, erau absinthe-urile de cea mai proastă calitate, care au adus inclusiv probleme de ordin legal împotriva absinthe-ului per total, însă despre asta voi vorbi în articolul Interzicerea absinthe-ului și renașterea acestuia.
Pentru a ne face o idee care era prețul unui pahar de Pernod Fils, conform Absinthe Encyclopedia aflăm că acesta era la masa de la Moulin Rouge între 50 și 65 de centimi, ceea ce ar fi fost cu jumătate mai ieftin decât un whisky și un pic mai mult decât o bere la draft. La un bistrot obișnuit sau o cafenea, prețul era undeva la 25c, iar la o tavernă în afara orașului un pahar de absinthe ieftin putea fi doar 5c.
Singurul absinthe mai scump decât Pernod Fils era Cusenier, care la fel ca și Pernod exprima calitate înca din 1858 de la fondarea sa. Cea mai importantă exprimare a sa era Cusenier Oxygénée, care a avut un mare succes.
(Poster faimos Cusenier Oxygénée, produs in 1896 de Nicholas Tamagno. In imagine este comedianul Joseph-François Dailly – sursa foto)
Revenind la preț…. Prețul depindea bineînțeles de calitatea băuturii, iar calitatea băuturii depindea de calitatea ingredientelor, a alcoolului, a maturării ce putea dura chiar câțiva ani în butoaie de stejar.
Din punct de vedere legislativ, nu exista o terminologie clară, aflăm tot din Absinthe Encyclopedia, însă existau câteva categorii precum: Absinthe Suisse, de cea mai bună calitate, urmat de Absinthe Supérieure, apoi Absinthe Fine sau Demi-Fine și Absinthe Ordinaire. Un Absinthe Suisse avea volumul de alcool între 65% și 72%, Absinthe Fine în jur de 55% iar un Absinthe Ordinaire avea doar 45%.
Spre sfârșitul secolului 19 existau deja foarte multe distilerii importante de absinthe, cele mai multe în Pontarlier. Pe câteva le-am menționat deja, însă aici trebuie menționat și Gempp Pernod. Gempp Pernod a apărut când Edouard Pernod, nepotul lui Henri-Louis Pernod a vândut distileria Lunel către ginerele sau, Gustave Charles Gempp. După ce acesta a preluat distileria complet în 1880, și-a creat propriul absinthe combinând numele său Gempp cu numele soției sale, Pernod, aparand astfel Gempp Pernod, un absinthe bun pentru clasa de mijloc.
(Un alt poster faimos, pentru Gempp Pernod, design de Victor Laydet – Sursa foto)
Alte branduri demne de menționat ar fi Jules Pernod, care nu a avut nicio legatură cu faimosul Pernod decât același nume de familie, Junod al lui August Junod, Joanne, Lanquentin, Ducros-Fils. Duval care aparținea lui Fritz Duval, succesorul firmei Dubied Père et Fils fondată de Major Dubied despre care am vorbit la început…. și multe altele.
O contribuție importantă în istoria și succesul absinthe-ului o reprezintă armata franceză, care în timpul războaielor din 1830 până în 1847 primea o rație de absinthe pentru a combate malaria și dizenteria. O rație care a fost foarte apreciată de soldații care, odată intorși acasă, au contribuit la consumul de absinthe în baruri și bistrouri.
La mijlocul secolului 19 absinthe-ul era deja în floare, fiind consumat la fiecare cafenea, bistro, bar, cabaret. Iar toate acestea se umpleau la ora 5 seara, care a ajuns să fie numită si L’Heure Verte, sau Ora Verde, când străzile se umpleau de mirosul de absinthe. Când se lăsa seara, Parisul devenea un paradis al tuturor. Montmartre devenise locul favorit al artiștilor. David Nathan Maister scrie în Absinthe Encylopedia că “Brasserie des Martyrs era locul favorit al lui Baudelaire, iar Cafe du Rat Mort era de asemenea populară printre scriitori în timpul zilei, noaptea devenind un loc pentru lesbiene.” Însă cel mai important, ne spune David, era Chat Noir despre care probabil ați auzit deja. Celebrul Erik Satie obișnuia să cânte la pian aici, și tot aici Alfred Jarry și Charles Cross obișnuiau să consume 20 de pahare pe noapte! Probabil știți deja celebra fotografie cu maestrul Paul Verlaine stând la o masă din Café François bând un pahar de absinthe. Acesta era un împătimit al absinthe-ului, un adevărat adorator al Zânei Verde.
(Paul Verlaine luând porția de absinthe)
Mă întreb dacă nu cumva, la Casa Capșa din București nu se consuma absinthe printre artiștii nostri! Ce povești frumoase ar putea fi spuse despre asta! București, micul Paris!
Într-adevăr, mulți artiști importanți au fost băutori de absinthe sau cel puțin influențați de acesta. Vorbim despre Toulouse Lautrec, Degas, Manet, Van Gogh, Verlaine, Oscar Wilde, Rimbaud, James Joice, Hemingway și ocultistul Aleister Crowley.
Alții care au fost cel puțin influențați de absinthe au fost Baudelaire, Edgar Alan Poe, Pablo Picasso.
Băutura a fost o influență în rândul artiștilor iar asta a dus la ideea că absinthe-ul era muza lor de inspirație, Zâna Verde.
Cel mai cunoscut împătimit al absinthe-ului a fost Vincent Van Gogh, care nu doar că era un consumator dar și un reprezentant al băuturii. Găsim inclusiv o pictură a barului în care obișnuia să bea absinthe. Cei care au vazut filmul (Lust for Life) cu Kirk Douglas în rolul lui Van Gogh probabil își amintesc de această scenă.
(“Cafe de Nuit” de Vincent Van Gogh – Sursa foto)
(Reproducerea picturii într-o scena din filmul Lust for Life, 1956)
Însă tot pe seama lui au apărut și zvonurile false, precum faptul că și-a tăiat urechea după ce a băut un pahar de absinthe. Așa cum am mai spus, istoria absinthe-ului este plină de informații false și la fel este cazul și aici. Van Gogh nu numai că consuma cantități mari de absinthe și de alcool în general, dar este cunoscut ca având probleme psihice care l-au adus mai departe, spre sinucidere.
Alți pictori renumiți au contribuit la istoria absinthe-ului, precum Degas cu pictura L’Absinthe, Manet și pictura Băutorul de Absinthe cât si câteva lucrări ale lui Pablo Picasso.
Ca și poeți împătimiți ai absinthe-ului îi recunoaștem pe Baudelaire, Verlaine și Rimbaud, deși aceștia nu făceau referiri directe la băutura în poeziilor lor, în schimb Raoul Ponchon a dedicat câteva poezii Zânei Verde, la fel și Alphonse Allais, editorul revistei Chat Noire. Însă prima scriere închinată absinthe-ului a fost o poezie nepublicată a lui Antoni Deschamps, numită Adversus Absynthium, scrisă în 1847.
Verlaine era, înainte de toate, un împătimit al alcoolului, chiar înainte de a bea absinthe. Acesta apucându-se de băut încă din adolescență. Întreaga sa viață a fost haotică, încă din copilărie și până la moarte, fiind dus ba către închisoare ba către spital datorită excesului de alcool, ajungând chiar la ciroză a ficatului.
În lumea vorbitoare de engleză, cea mai importantă scriere este Wormwood de Marie Corelli, publicată în anul 1890 însă care portretizeaza absinthe-ul într-o formă negativă, periculoasă, ce duce la decăderea completă a personajului Gaston (despre astfel de scrieri vorbim în articolul Interzicerea absinthe-ului și renasterea acestuia).
La sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, înainte de a fi interzis, absinthe-ul era la cea mai înaltă formă a sa, fiind atât de popular și atât de apreciat, încat a depășit inclusiv consumul vinului în Paris. Și costurile au avut o importanță majoră, deoarece în aceasta perioadă tocmai începeau să scadă. Asta i-a făcut pe producătorii de vin să declare un război mediatic împotriva absinthe-ului, însă despre asta voi vorbi în articolul “Interzicerea absinthe-ului și renașterea acestuia”.